În practica educațional-terapeutică, dificultățile de lateralitate sunt frecvent observate la elevii cu dizabilități intelectuale, însă intervenția este adesea fragmentată, bazată pe exerciții izolate și fără criterii clare de progres. Impactul este direct asupra autonomiei personale, înțelegerii relațiilor spațiale, achizițiilor grafice, organizării acțiunii și adaptării funcționale.

Acest articol pornește de la o experiență reală din practică și descrie modul în care o abordare aparent simplă a condus la construirea unui demers structurat de evaluare și intervenție pentru lateralitate.

O experiență din practică și un demers construit pas cu pas

Există momente în practica educațional-terapeutică în care constatăm că un copil „știe”, de exemplu care este stânga sau dreapta, dar nu reușește să folosească această informație în activitățile cotidiene.
Lateralitatea este una dintre aceste achiziții fragile: poate fi recunoscută verbal, dar rămâne instabilă în acțiune; poate fi exersată pe fișe, dar nu se transferă în viața de zi cu zi.
Mult timp, și eu am lucrat lateralitatea prin exerciții punctuale, atent alese, executate corect de către elevi. Și totuși, ceva lipsea. Răspunsurile corecte existau, însă transferul întârzia. Iar schimbarea a venit într-un context aparent simplu.

Punctul de plecare: o observație care a schimbat direcția intervenției

Într-o etapă de lucru, am ales să renunț temporar la fișe și să folosesc imagini decupate, de dimensiuni relativ mari (aproximativ 10×10 cm), reprezentând mănuși cu modele diferite, pentru mâna stângă și dreaptă.
Prima cerință a fost una fără încărcătură direcțională explicită: realizarea perechilor, prin discriminare vizuală a modelelor identice.
Ulterior, copilul a fost invitat să plaseze mâna stângă pe mănușa corespunzătoare și să deplaseze mâna către stânga. Procedura a fost repetată pentru dreapta.
Fără a insista pe etichetele verbale, am urmărit modul de lucru și reacțiile elevului. În timp, am observat că, în conversații dirijate, copilul a început să utilizeze spontan conceptele „stânga” și „dreapta”, ca instrument de orientare mai mult decât un răspuns la o cerință.
Acela a fost momentul în care am înțeles că lateralitatea începe să se construiască funcțional atunci când corpul este implicat activ, iar direcția are sens pentru copil, nu doar o valoare de răspuns corect.

Ce am înțeles din această experiență

Această succesiune de activități nu a fost gândită inițial ca un program structurat. A fost o adaptare, o căutare, o încercare de a răspunde unei dificultăți reale. În cele din urmă, a fost punctul de conștientizare a faptului că lateralitatea nu se stabilizează prin recunoaștere, ci prin acțiune organizată, cu sens corporal și funcțional.
Pentru o primă explorare practică, poate fi descărcat gratuit mini-ghidul de intervenție inspirat din această experiență.

De la experiență la demers structurat

Observăm răspunsurile copilului, uneori corecte, alteori incorecte. În absența unor criterii clare de progres, a reperelor de autonomie sau fără delimitarea clară între sprijin și transfer există riscul de a confunda o achiziție în curs de formare cu una stabilizată .

În special la elevii cu dizabilități intelectuale, este esențial să diferențiem ceea ce știu cu sprijin de ceea ce utilizează autonom și dacă ceea ce recunosc pe fișe reușesc să aplice în viața cotidiană.

Uneori, cele mai solide demersuri nu pornesc dintr-un plan perfect, ci dintr-o observație atentă și din disponibilitatea de a ajusta intervenția în funcție de ritmul și nevoile reale ale copilului.
Resursele create pentru intervenție au fost trecute prin testare și re-structurare îndelungată, nu mi-am dorit o colecție de fișe sau de exerciții izolate, ci un suport aliniat cu obiectivele din Programul de Intervenție Personalizat și construit progresiv, plecând de la raportarea la propriul corp, mergând către utilizarea lateralității pe suport bidimensional, până la transferul funcțional și evaluarea autonomiei.

Pachetul complet de intervenție este disponibil aici: